Wednesday , 17 January 2018
Breaking News

Valorile acestui neam sunt comune de o parte şi de alta a Prutului

SAMSUNG CSC

-conferinţă publică susţinută de acad. Nicolae Dabija, Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova, redactor şef „Literatura şi Arta”, prelegere susţinută vineri, 27 februarie ac, în cadrul Congresului internaţional „Pregătim viitorul promovând excelenţa”, al Universităţii „Apollonia” din Iaşi, ediţia a XXV-a-

 

 

Liberatea noastră a început cu libertatea cuvântului

Ceea ce ar trebui să facem noi la ora actuală, prin intermediul presei, prin intermediul colegilor noştri de la alte publicaţii, este să ne facem cunoscuţi în lume, inclusiv prin intermediul presei culturale. Din păcate, lucrurile nu stau deloc bine şi nu prea se fac. De ce spun acest lucru? Pentru că atunci când am fost la Congresul Statelor Unite ale Americii, acolo se ştia despre săptămânalul „Literatura şi Arta”, un ziar dintr-o republicuţă a fostei Uniuni Sovietice, care avea în 1989 un tiraj, la o populaţie de 3 milioane de locuitori, de 260.000 de exemplare! Noi am avut 260.000 de abonaţi, în 1989.

În anul 2014, „Literatrura şi Arta” a împlinit 60 de ani de la apariţia primului număr, s-au făcut şi nişte manifestări la Chişinău, dar s-a recunoscut că mişcarea de eliberare naţională a început cu „Literatura şi Arta”, liberatea noastră a început într-un fel cu libertatea cuvântului, pe care nu ne-a dăruit-o nimeni, pe care ne-am luat-o ca pe un drept al nostru. Este lucrul pe care-l recunoaşte toată lumea, după aceea au venit şi celelalte libertăţi!

În 1989, în România, atunci când „Literatura şi Arta” apărea cu grafie chirilică, am avut totuşi 5000 de abonaţi! Numai în România! Acum, în 2015, nu mai avem nici unul! De ce? Pentru că abonamentele se făceau prin intermediul Rodipet-ului, Rodipet-ul a dispărut, deci nu mai are cine să facă abonamente!

Cei care mai primesc acum „Literatura şi Arta” o fac, aşa cum o fac şi eu, cum primesc eu revistele lui Vulturescu sau Băciuţ, din România, mi le trimite cineva sau le citesc pe internet, dar de regulă prietenii mei îmi trimit aceste reviste din ţară, la Chişinău. Este un paradox al democraţiei noastre, când parcă ar trebui să fie mai multă această deschidere, dar din păcate trecem prin momente foarte grele, mai ales pentru presa culturală.

„Literatura şi Arta”, a făcut istorie, aşa cum unele lucruri dintre prietenii noştri le cunosc, Vasile Tărâţeanu care era lângă noi şi atunci, ştie aceste lucruri.

 

Grafie latină clandestină

„Literatura şi Arta” a fost publicaţia care a apărut clandestin, cu grafie latină, cu aproape 3 luni mai îaninte de apariţia legii cu trecerea scrisului la alfabet latin, la 15 iunie 1989. Ţin minte şi acum, erau rânduri de sute de metri la chioşcurile de ziare, toată lumea era bucuroasă să-şi procure săptămânalul nostru, „Literatura şi Arta”, lumea ruga vânzătorii să dea numai câte un exemplar de ziar, unii îşi făceau cadouri altora, cumpărau câte 5- 10 – 15 exemplare, a fost într-adevăr un gest deosebit. Eu am scris despre cum a apărut acel prim număr, pentru că la noi, ca şi în România, ca în toate ţările comuniste, exista cenzură, problema cea mai importantă era cum trecem de cenzură. Nu exista în toată Republica Moldova nici o singură maşină de scris, de dactilografiat, cu grafie latină. Am aflat că la Tipografia Academiei de Ştiinţe erau nişte linotipuri care culegeau cu alfabet românesc. Clandestin, aproape câteva săptămâni, nişte linotipiste, noaptea, după miezul nopţii, au cules săptămânalul „Literatura şi Arta”. Reţineţi, el urma să fie tipărit într-un tiraj de 260.000 exemplare, ori acest lucru îl putea face numai editura unde editam ziarul „Literatura şi Arta”, care era editura Comitetului Central al Partidului! Directorul general şi directorul adjunct al acelei tipografii, le-am dus ziarul pe calc, aşa cum se făcea atunci, au fost încântaţi, entuziuasmaţi, au spus că-l tipăresc, cu condiţia să avem semnătura, aprobarea cenzurii, ceea ce era imposibil! Şi atunci a venit o idee, nu e mea dar mi s-.a părut genială, am tipărit un singur exemplar cu grafie chirilică, care a fost înmânat cenzurii, cenzura a pus viza pe acel ziar şi în felul acesta apărut „Literatura şi Arta” cu grafie latină!

A doua zi a fost convocat Biroul Comitetului Central al Partidului Comunist a RSS Moldoveneşti, în care fiecare membru avea în mapă câte un exemplar din ziar, din „Literatura şi Arta”.

Am vrut să citesc ce spunea Mircea Snegur, pe atunci membru al acelui Birou, despre acel eveniment: „La 15 iunie 1989, de ziua trecerii în eternitate a marelui poet Mihai Eminescu, a apărut primul număr în grafie latină a săptămânalului <Literatura şi Arta>, moment de semnificaţie epocală, era ceva cu totul ieşit din comun, domnul Nicolae Dabija asumându-şi un mare risc. Biroul Comitetului Central al Partidului s-a adunat, dar nu a cutezat să intreprindă nici o măsură represivă, în acest moment”, povesteşte Mircea Snegur, în cartea lui de „Memorii”.

 

Tematici curajoase

Desigur că „Literatura şi Arta” a obţinut acel tiraj fantastic pentru o ţară mică, datorită tematicii, într-un fel curajoase, a ziarului, noi am pus accentul pe publicistica scriitoricească. Imediat după avaria de la Cernobâl, care a avut loc la 25 aprilie 1986, noi am început a vorbi despre temele ecologice. În acest context au apărut şi două hotărâri ale CC al PCRM, despre două articole apărute în „Literatura şi Arta” pe teme ecologiste. Se luase o decizie să fie tăiată o pădure, Saharna, de lângă Nistru, o pădure extraordinar de frumoasă dar care încurca pe nu ştiu cine, şi noi am stopat tăierea acelei păduri şi demolarea unei stânci, Stânca Mare, care urma să fie folosită în construcţii. După ce au fost oprite aceste două masacre ecologice, am început a vorbi despre ceea ce am numit noi ecologia spirituală! Despre bisericile închise: nu ştiu dacă cei de aici cunosc faptul că în 1987, în Republica Moldova, din cele 1700 câte funcţionau în 1944, mai funcţionau doar 30 de biserici, şi o singură mânăstire, din peste 40!

Am fost martor la o şedinţă a CC la Partid, la o plenară, şi un secretar de partid pentru ideologie a spus că „noi sperăm ca în anul 2000 să nu mai funcţioneze nici măcar o singură biserică în Republica Moldova”! Dar Dumnezeu a decis altceva!

Şi atunci, în 1987, noi, „Literatura şi Arta”, am avut jurişti foarte buni, am făcut un apel, cine vrea să deschidă biserică în localitatea lui, să facă următorul lucru, erau nişte condiţii: să constituie un activ parohial al bisericii, să facă o cerere cu următoarea formulare, procese verbale şi aşa mai departe. Şi aşa „Literatura şi Arta” şi-a făcut şi aici un merit, era denumită „redacţia care deschide biserici”, noi am început acest lucru.

Am început să vorbim despre deportări în Uniunea Sovietică, temă care era tabu. În 1986, în luna septembrie, „Literatura şi Arta” a publicat nuvela „Toiagul păstoriei” de Ion Druţă care, pentru prima dată în fosta URSS, s-a vorbit despre deportări. Eu, ca redactor şef, ales la Congresul Scriitorilor în mai 1986, eram cel mai tânăr redactor şef al unei publicaţii literare din URSS, când mă întâlneam cu colegii mei din Republicile baltice şi le arătam că noi scriem despre deportări, ei îi explicau că „la noi este interzis să vorbim despre deportări”. Ne-am asumat şi acest risc!

Pînă în 1986 -1987, nu s-a vorbit despre foametea organizată din RSS Moldovenească, din anii ’46-47, în acea foamete organizată au murit peste 300.000 de basarabeni, tot noi am afost cei care am vorbit despre această temă.

Nu s-a vorbit despre carnea de tun trimisă în cel de-al doilea Război Mondial, în care au murit peste 250.000 de bărbaţi basarabeni, trimişi pe prima linie a frontului. Deşi conform legilor internaţionale, în teritoriile ocupate nu aveau dreptul să mobilizeze ostaşi pe front. Iarăşi a fost o crimă despre care am început a vorbi.

 

A vorbi despre crimele comuniste

Am început a vorbi despre crimele comuniste. Un articol de-al meu a fost publicat în „NewYork Times”, la 20 aprilie 1987, despre faptul că am descoperit în Republica Moldova, ultima cameră de gazare care a funcţionat până după moartea lui Stalin, pe strada Alexandru cel Bun nr. 18, în Chişinău, unde erau nişte beciuri sub beciurile Procuraturii Generale, care erau înfundate cu gunoi. După ce Tudor Tătaru, cel care a primit în administrare acele beciuri, a scos cam 20 de camioane de gunoi, s-au descoperit acolo camerele de gazare care au funcţionat până în 1953. Şi anul trecut am primit nişte scrisori din Germania, să le trimit ziarele cu acele fotografii, noi am reuşit să fotografiem camerele, am propus ca acolo să fie înfiinţat Muzeul Ocupaţiei, recent. Dar după ce am publicat articolul, a doua zi, au venit de la Securitate şi au luat tot, toate mapele, erau foarte multe dosare, erau camere cu încălţări, ca la Auschwitz, erau camere cu păr a celor tunşi înainte de execuţie, erau camere înfiorătoare, oase arse, toate lucrurile astea noi le-am fotografiat.

Am vorbit despre Limba română. Până la 1989, puţină lume cunoaşte aici că limba de stat în RSS Moldovenească era limba rusă! Eu, dacă discutam ceva cu un moldovean, în limba noastră, în limba română, încălcam Constituţia, mă plasam în afara acesteia! În toate republice sovietice foste socialiste limba de stat era limba rusă, afară de Georgia, ei au obţinut ca limba de stat să fie limba georgiană.

Am început o mişcare pentru ca limba noastră să pătrundă în şcoli, în instituţiile publice de învăţământ, nu aveam grădiniţe nici la Chişinău în limba română. În recensământul din 1988 au fost atestaţi 180.000 de oameni, de naţionalitate moldoveană, care considerau că limba lor maternă este limba rusă, nici nu mai ştiau limba părinţilor lor! S-a pus problema, ca popor de provenienţă latină, ca scrisul nostru să se treacă în alfabet latin. Evident că toate aceste lucruri erau considerate tabu, dar noi, abordând aceste teme, am reuşit să atragem atenţia cititorului!

 

Limba noastră cea română

Am vorbit despre problemele Istoriei. La noi, despre Istoria noastră se spunea doar următorul lucru , în şcoală se învăţa numai Istoria URSS, unde erau numai două fraze despre noi: prima- „în 1812, Rusia şi armata rusă i-a eliberat pe moldoveni de sub jug turcesc”, atât, şi a doua – „în 1940, la 28 iulie, Armata sovietică i-a eliberat pe moldoveni de sub jugul românilor”.

Iată cum a fost inventată şi naţiunea moldovenească, pentru că nu putea glorioasa armată sovietică să-i elibereze pe români de sub jugul românilor! Şi atunci a fost inventată o naţiune nouă şi o limbă nouă!

Despre aceste lucruri am vorbit noi în săptămânalul „Literatura şi Arta”.

Bineînţeles că nu este meritul doar al redacţiei „Literatura şi Arta”, este meritul scriitorilor care erau împreună cu noi.

În 1988, la 2 martie, am publicat în săptămânalul „Literatura şi Arta”, o poezie, pe pagina întâi, era semnată de Grigore Vieru, şi care se intitula „Limba noastră cea română”! A doua zi a fost convocată plenara CC al Partidului, în care a fost pusă în discuţie o poezie! Poezia lui Grigore Vieru, este stenograma, s-a vorbit o zi întreagă despre acestă poezie, evident, nomenklatura de partid. Concluzia primului secretar, Simion Grosu, a fost următoarea: prin scrierea acestei poezii, Grigore Vieru îşi trădează mama care l-a născut! Cuvântul român şi România erau cele care iritau cel mai mult nomenklatura de partid.

 

Începutul mişcării de eliberare naţională

Vreau să menţioneze un lucru care iarăşi nu se ştie: sigur că toate aceste lucruri s-au făcut şi s-au obţinut şi cu anumite sacrificii, atunci plenara CC a Partidului Comunist din RSSM, a decis să închidă „Literatura şi Arta”, a fost făcută o altă redacţie, s-a găsit un alt titlu pentru publicaţie. Am aflat cu o zi înainte de Biroul CC care trebuia să ia aceeea decizie, am şi scris despre acest lucru, am fost anunţaţi, şi am cerut audienţă la Primul secretar. El l-a convocat secretarul doi de partid, care de fapt era omul Moscovei; la acea întrunire, eram patru scriitori, Gheorghe Malanciuc- un scriitor care eara corespondentul local al „Literaturnaia Gazeta” pentru Moldova, şi care i-a amenţat, pe Grosu şi celălalt, că dacă „Literatura şi Arta” va fi închisă, toţi membrii Uniunii Scriitorilor îşi vor depune carnetele de partid. Vladimir Beşleagă a afirmat citez, că „vom depune şi carnetele de membrii ai Uniunii Scriitorilor din URSS”. S-au temut de scandal, au scos subiectul din ordinea de zi, au amânat, dar apoi au venit alte valuri, restructurarea. Atunci a scris Grigore Vieru în poezia, în poemul „13 strofe pentru mancurţi următorul catren „Ei ne hăcuiră graiul/ Şi doina şi harta,/ Ei, care astăzi vânează / Literatura şi Arta”, a vorbit despre noi într-un poem.

Au fost mai multe decizii de sancţionare a redactorului şef, am fost primii care am scos de pe frontispiciu lozinca obligatorie, „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”, în 1987, în luna septembrie, 22, am fost convocat la Biroul Politic al CC al PC, unde mi s-a aplicat o mustrare aspră. Am adunat zece mustrări din astea timp de trei ani, 87 – 89, şi a fost adoptată o celebră hotărâre, a CC a PCRM, care se intitulează „Cu privire la neajunsurile grave în activitatea săptămânalului <Literatura şi Arta>”. Hotărârea a fost discutată în toamna acelui an, în toate organizaţiile de partid din toată Republica! În toate colectivele oamenilor muncii! Dar efectul a fost invers, oamenii simpli ne-au susţinut, mai multe colective s-au situat deschis de partea săptămânalului nostru, şi noi am publicat multe din aceste decizii de susţinere! Prozatorul nostru Ion Druţă, care era cu noi atunci, era unul din liderii mişcării noastre de eliberare naţională, a spus, „această hotărâre este începutul mişcării de eliberare naţională din Republica Moldova şi începutul sfârşitului pentru nomenklatura partinică din RSSM”. Asta era în 1987, când mai erau doi ani până la revoluţia din decembrie din România!

 

Un vot de blam

În Cartea albă a Securităţii se scrie cum eu, cu Grigore Vieru, atunci când au avut loc manifestările dedicate marcării a 100 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu, la 15 iunie 1859, căutam prin Bucureşti, o maşină de tipografiat cu grafie în limba latină, şi cum Securitatea ne punea piedici ca să nu obţinem o permisiune din partea CC al Partidului. După ce am găsit maşina într-un anticariat de obiecte vechi, cum a fost descrisă în operaţiune, cum i-a fost impus celui care era proprietar, vânzător, să închidă magazinul, până a pleca trenul nostru, peste câteva zile. Cine ne-a salvat? Un preot, pe care-l cheamă Vasile Ţepordei. Acest preot basarabean a tăiat de la maşina lui de dactilografiat literele şi ni le-a adus, într-o pungă, cu care am trecut apoi graniţa, le-am pus la o maşină de dactilografiat cu caractere şi grafie rusească şi în felul acesta am putut face în continuare numerele cu grafie latină!

Vreau să-i mulţumesc aici lui Cassian Maria Spirirdon, pentru că atunci, în următoarea lună, am venit la Iaşi şi el mi-a dat maşina lui, personală, a luat-o de pe masă şi mi-a dăruit-o! Cu acele două maşini de dactilografiat noi am putut face săpătmânal revista „Literatura şi Arta”, cu grafie latină, ăsta a fost un început.

Dar în acea perioadă grea am avut şi susţinerea scriitorilor de la Moscova, trebuie să recunoaştem cinstit şi sincer acest lucru.

La 28 iunie 1988, caz unic în tot lagărul socialist, „Literatura şi Arta” a publicat, atenţie! „Un vot de blam la adresa CC al PC din RSSM”, Comitet Central care nu mai ştia ce să ne facă. Am fost convocaţi la Moscova, la Secţia de Propagandă şi Agitaţie, unde erau un domn Egorov, şi cu secretariatul Uniunii Scriitorilor din URSS. Cei care ne-au apărat au fost scriitorii ruşi. Cu câţiva ani în urmă, când i s-a dat lui Evgheni Evtuşenko „Steaua României”, i-a dat-o Băsescu, am văzut proteste în presă şi atunci i-am povestit lui Adrian Păunescu cum ne-a apărat pe noi, Evgheni Evtuşenko la acea întrunire, în care era secretarul general al CC al PC al Republicii noastre, pentru ideologie şi care, după ce a a intrat toată lumea, a spus că tot ce se întâmplă rău în Republica Moldova e din cauza revistei „Literatura şi Arta”. Atunci s-a ridicat Evtuşenko, şi l-a întrebat

„Cine sunteţi Dvs?”

„Cum cine sunt? Eu sunt secretarul cu ideologia!”

„Dvs. sunteţi secretarul cu ideologia? Pe timpul lui Gorbaciov? Pe timpul lui Stalin, poate mai înţelegeam!”

În felul acesta noi am ieşit victorioşi de acolo sau oricum, am scăpat. Ne-au mai apărat secretari ai Comitelului de conducere ai Uniunii Scriitorilor din URSS, Moscova scriitoricească ne-a ţinut partea.

După aceea, la toate plenarele şi congresele Uniunii Scriitorilor din URSS, în Rapoartele prezentate de Vladimir Karpov, Primul secretar al Uniunii Scriitorilor sovietici, se afirma de fiecare dată următoarea frază: „cele mai bune reviste literare din URSS sunt <Literaturnaia Gazeta> de la Moscova şi <Literatura şi Arta>, din Chişinău”! După una din aceste plenare, mi-a povestit acest lucru Vercenko, secretarul CC al Uniunii Scriitorilor din URSS, lui Karpov i-a telefonat acest Neculai Bondarciuk, secretar pentru ideologie, şi i-a reproşat că

„Aţi numit între publicaţiile cele mai bune şi <Literatura şi Arta> din Chişinău. De unde ştiţi că e o publicaţie bună, Dvs. o citiţi?”

Răspunsul lui Karpov a fost genial,

„De ce ar trebui să o citesc eu? Mă uit ce tiraj are!”

Ca exemplu, „Literaturnaia Russia”, organ al Uniunii Scriitorilor din Federaţia Rusă avea tirajul de 60.000 exemplare, la o populaţie potenţială de 260 milioane de cititori. „Literatura şi Arta” din Chişinău avea 260.000 abonaţi.

 

Scriitori condamnaţi la moarte pentru metafore

Am avut mulţi abonaţi şi datorită Comitetului Central al PC. În toamna anului 1988, CC al PC, a interzis abonarea la „Literatura şi Arta”, în august 1988, şi atunci la Chişinău a avut loc o mare manifestare de protest, şi tocmai pentru că abonarea a fost interzisă a crescut brusc tirajul! Fiecare om de bună credinţă considera de cuviinţă să-şi aboneze rudele, prietenii, cunoscuţii, unii primeau câte 4- 5 exemplare, nici nu mai ştiau cine i-a abonat, bibliotecile satului, alţii se abonau ca protest, câte zece exemplare, alţii ca formă de sprijin, a fost o formă de solidarizare a întregului nostru popor, au fost momente bune.

Eu am avut intentate procese penale, pentru o caricatură a unui pictor, Dumitru Trifan, la 1 decembrie 1988, mi s-a întocmit dosar penal, pentru că îmi băteam joc de alfabetul chirilic, în care scriu atâtea ţări (erau numite Bulgaria, Serbia, fostele republici sovietice) şi câte milioane de oameni, de care noi ne batem joc. În acea perioadă, am publicat Mircea Dinescu, „Poezii interzise”, Ana Blandiana, au fost momente de entuziasm..

Să vă spun şi un banc, care circula în Chişinău în acea perioadă: un moldovean îi telefonează altui moldovean, atunci când telefoanele erau ascultate:

-Ai citit „Literatura şi Arta” de azi?

-Nu, n-am citit, da’ ce-i acolo?

-Asta nu-i discuţie de telefon!

Adică în „Literatura şi Arta” se publicau lucruri care, se părea, că nu trebuie discutate nici măcar la la telefon! Prin ceea ce am publicat noi, am încurajat mulţimile, în acea perioadă cînd era nevoie de susţinere.

În 1990, la 1 martie, „Le Figaro”, într-un articol semnat de Victori Lupan (fiul lui Nicolae Lupan, corespondent la Europa Liberă, noi în 1988 publicam articole ale lui Nicolae Lupan în „Literatura şi Arta”) scrie că „Literatura şi Arta” din Chişinău este publicaţia literară cu cel mai mare tiraj din Europa estică, dar spune că publicaţia a jucat în mişcarea de eliberare naţională din RM acelaşi rol pe care l-a jucat Televiziunea română în revoluţia din decembrie 1989!

Din păcate, zic cu regret, cunoaştem şi noi greutăţi financiare, anul trecut am avut o serie de manifestări dedicate aniversării a 60 de ani de la apariţia primului număr, este publicaţia culturală din Republica Moldova cu cel mai mare stagiu.

Până în 1989 în RSSM erau două publicaţii, „Literatura şi Arta” şi era „Moldova socialistă”, organul Comitetului Central al Partidului, şi noi am câştigat şi prin faptul că polemizam cu acel organ de partid.

Am început a vorbi despre Literatura română. Cineva a avut mari necazuri pentru că a vorbit de Mihai Beniuc, de poezia lui socialistă, comunistă, dar la noi au existat şi scriitori condamnaţi la moarte pentru metafore.

Petre Ştefănucă, în 1944, pentru că spunea că limba română este limba vorbită de basarabeni, Mihail Curecheru, prozator, condamnat la moarte pentru că manuscrisele lui erau scrise în grafie latină, şi eu am fost dat afară din Universitate în anul III, pentru că mi s-au găsit conspecte pe care eu, într-o frondă, le făcusem în grafie latină. Alfabetul latin era considerat duşman în lupta de clasă.

Nicolae Ţurcanu, scriitor din Transnistria, condamnat la moarte pentru o strofă: „Salut dulce Românie

Soră, frate, mamă, tată,

Noi îţi spunem bună ziua,

Şi adio, niciodată!” ,

poezie scrisă în 1941.

Un exemplu interesant a fost cel al unui deţinut politic, Nicolae Istrati, care a fost condamnat la moarte pentru o epigramă. În 1947, când mureau basarabenii ca muştele, în Basarabia a apărut o epigramă, scrisă de mână, transmisă de mână, de la unul la altul, în mii, zeci de mii de exemplare, toţi o ştiau pe de rost,

„Şi acest martie de mărţişoare este plin,

În astă cea mai tristă primăvară,

Aş vrea să-i dăruiesc un mărţişor şi lui Stalin,

De gât c-o piatră grea de moară!”

O epigramă mai mult tristă decît veselă. Povestea Nicolae Istrate, un tânăr de 18 ani, „Când am fost arestat, eu în viaţa mea nu am scris nici o poezie, şi nici o epigramă, dar când am fost arestat, şi m-au întrebat

– Tu ai scris poezia?

Am zis:

-Eu!

Dar nu o scrisesem eu şi am fost condamnat la moarte”. După aceea, i s-a comutat pedeapsa, 25 de ani de închisoare. Cînd era preşedinte Mihai Ghimpu, l-a decorat cu cea mai înaltă decoraţie a Republicii Moldova, Ordinul Pepublicii, post-mortem. Şi am aflat că de fapt trăieşte într-un sat neştiut, Ruseştii Noi, a venit la redacţie, eu am zis să-i public poezia dar el a spus din nou, dar nu am scris-o eu, iar în închisoare, acolo m-am mai întâlnit cu vreo zece autori ai acestei epigrame!

Acest fapt vorbeşte despre drama prin care a trecut literatura noastră. Spre exemplu, Mihail Sadoveanu a apărut la Chişinău, „Mitrea Cocor”, „Nicoară Potcoavă”, dar a fost tradus, din româneşte, erau schimbate câteva cuvinte, dar s-a pretins că s-a făcut o traducere din limba română în limba moldovenească!

Faptul că am rezistat, că ne-am întâlnit, că vorbim, este o minune a lui Duumnezeu, pentru că cei care s-au lăţit peste noi în 1940, au planificat totul pentru ca atunci când ne vom revedea, să nu ne mai recunoaştem! În fosta URSS până şi siamezii aveau paşapoarte de naţionalităţi diferite!

Una din misiunile omului de cultură este să popularizeze valorile acestui neam, care sunt comune de o parte şi de alta a Prutului!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*