Wednesday , 17 January 2018
Breaking News

Relațiile româno-italiene. Istorie și cultură

marinescu23

(Autor: Constantin Marinescu)

 

Ca orice carte academic elaborată, de nota zece, și aceasta este structurată, judicios, în zece capitole, numărul rotund și integru demonstrând multitudinea de aspecte ce leagă cele două națiuni și popoare, lucru mai rar întâlnit în istoria lumii – două națiuni surori, două popoare practic înfrățite, doar că și între frați mai apar disensiuni și rivalități de tot felul, iar subiectivismul ființei umane complică totul. Savantul nostru știe să privească cu lupa obiectivismului specific cercetătorului științific – marcat de acribie și probitate – dincolo de aparențe, de compromisul de circumstanță (atât de necesar pentru a pune capăt unor conflicte sângeroase sau doar mocninde), decantând faptul istoric de zgura falselor impresii, de iluzia ̶ cât de utopică ̶ a speranțelor deșarte ale unora și altora.

După necesarul cuvânt introductiv, urmează Capitolul I: Argumente, realități istorice privind relațiile româno-italiene în epoca pre-modernă, cea mergând de la evul mediu la revoluția franceză, aproximativ. Argumentele sunt solide, pertinente și convingătoare, demonstrând recursul sistematic la izvoare și documente de arhivă ̶ inevitabile în tratarea unor astfel de chestiuni.

Capitolul II prezintă relațiile româno-italiene în secolul al XIX-lea, ca și solidaritatea opiniei publice italiene cu lupta românilor pentru unitatea național-statală. Aflăm astfel, că relaţiile oficiale româno-italiene datează din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. La 21 aprilie/ 3 mai 1873, s-a instituit prima agenţie diplomatică română la Roma. La 2 februarie/ 14 februarie 1879, a fost aprobată legea suplimentară pentru înfiinţarea Legaţiei României la Roma. Italia a recunoscut, la 24 noiembrie/ 6 decembrie 1879, independenţa României şi a hotărât numirea unui ministru plenipotenţiar la Bucureşti.

La fel ca italienii, românii au fost cuprinşi de febra revoluţiei de la 1848-1849. Primăvara popoarelor a poposit şi la români, care doreau ruperea lanţurilor imperialiste şi crearea unui stat naţional unitar. Aceleaşi înalte sentimente i-au motivat şi pe liderii revoluţiei italiene. După înfrângerea revoluţiei româneşti de la 1848-1489, o serie de revoluţionari români s-au refugiat în Italia. De pildă, Nicolae Bălcescu, exponent al revoluţiei din Ţara Românească, a decedat în 1852 la Palermo, fiind înmormântat în pământ italian. Giuseppe Mazzini şi Giuseppe Garibaldi au simpatizat cauza poporului român.

Capitolul III ne vorbește despre relațiile româno-italiene în perioada Primului Război Mondial, 1914 – 1918. România şi Italia au luptat în Primul Război Mondial în aceeaşi tabără, Antanta. La finalul Războiului, ambele ţări şi-au văzut satisfăcute interesele naţionale. La 1 decembrie 1918 a apărut România Mare (această dată a devenit Ziua Naţională a României, după Revoluţia din decembrie 1989).

Capitolul IV ne prezintă un aspect mai puțin cunoscut: formarea unităților militare românești pe teritoriul Italiei, pentru eliberarea Transilvaniei. Italia ne-a sprijinit deci efectiv, să obținem Transilvania, doar că era conștientă că acest obiectiv se putea obține numai cu forța armelor, de aceea ne-a instruit trupele din punct de vedere militar. Ajutorul acesta concret a fost mai mult decât binevenit.

Capitolul V este dedicat activității diplomatice a României, pe teritoriul Italiei, în perioada premergătoare Conferinței de pace de la Paris (1918 – 1920). La 18 iunie 1918, s-a format Comitetul pentru unitatea română, în fruntea căruia se aflau: Simion Mândrescu, Vladimir Ghica şi Mihail Sturza. La initiativa lui Simion Mândrescu, a doua zi s-a constituit la Roma, Comitetul de acţiune al românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina. Guvernul italian a recunoscut oficial Comitetul de ac­ţiune al românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina.

Capitolul VI cuprinde relațiile româno-italiene în perioada interbelică. În perioada interbelică, legăturile italo-române au slăbit în intensitate. Dictatura lui Benito Mussolini a făcut ca, în problema relaţiilor internaţionale, cele două ţări să aibă vederi diferite. România s-a pronunţat pentru democraţie şi a sprijinit Societatea Naţiunilor. Legăturile italo-române au devenit ostile în anii 1935-1936, când Italia a invadat Etiopia. Marele diplomat român, Nicolae Titulescu, a condamnat deschis această agresiune, ceea ce a nemulţumit puterea fascistă de la Roma. Drept urmare, Italia fascistă şi Germania nazistă au regizat al doilea arbitraj de la Viena (30 august 1940), prin care nord-vestul Transilvaniei a fost cedat Ungariei, deşi majoritatea populaţiei era formată din români.

Capitolul VII ne prezintă momente cruciale din istoria românilor, reflectate în revista universității din Padova, unde ni se confirmă faptul că Italia și Franța, țări latine ca și noi, au acordat cel mai substanțial sprijin poporului român; notăm importanța acțiunilor întreprinse de Societatea „Carpați” și de „Liga Culturală”, remarcăm neobosita implicare a unor mari personalități precum V. A. Urechia și Nicolae Iorga etc.

Capitolul VIII, cel mai generos ca tratare și spațiu editorial, este dedicat interferențelor culturale româno-italiene, structurat după cum urmează: se începe cu prezența unor personalități românești în Italia, în epoca premodernă, și anume contactele cu Veneția, se continuă cu interferențe culturale italo-române: cărți și biblioteci. Studenți români pregătiți în Italia, urmează scriitori, cărturari, istorici și sociologi români, creatori pe meleagurile Italiei, exemple în acest sens fiind Vintilă Horia, Iosif Constantin Drăgan, este apoi trecută în revistă activitatea Institutului italian de cultură din București și, firesc, personalitatea fondatorului Institutului italian de cultură, Ramiro Ortiz. Vine apoi rândul Accademia di Romania, școala română de la Roma, denumită ̶ cu legitim temei ̶ far de cultură românească în străinătate (înființată în 1922) și ne este prezentat Vasile Pârvan, Spiritus Rector al Accademia di Romania. După grandoare vine de obicei, decăderea, aici fiind vorba de momente grele pentru instituțiile de cultură italo-române. În fine… Tot de glorie avem parte și în subcapitolul Interpreți români la Opera Scala din Milano: Haricleea Darclé, Maria Cebotari, Viorica Ursuleac, Emil Marinescu, Virginia Zehan. Printre artiștii români, care s-au afirmat în perioada postbelică, în viața muzicală a Italiei, se cuvine menționat Ionel Perlea, Sergiu Celibidache, Petrică Munteanu. Capitolul se încheie cu Valori ale artei italiene în viziunea și opera unor cărturari și artiști români.

Capitolul IX ne trimite în trecut, la origini: originea daco-romană a poporului român, fundamentul sentimentelor sale pro Italia, despre care au consemnat cronicarii vremurilor Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, Micu Clain, Şcoala Ardeleană,Vasile Alecsandri și minunata-i poemă Ginta latină.

Ultimul capitol, al zecelea, tratează Conștiința fraternității româno-italiene, subiect sensibil și delicat… Cu haru-i binecunoscut, autorul ne spune: românii au simţit, întotdeauna, o atracţie deosebită pentru Italia, pentru „maica Roma”, pentru „Cetatea Eternă”, văzând în aceasta nu numai amintirea originilor noastre nobile, dar şi centrul spiritualităţii latine. Este evocată figura lui badea Cârțan, sunt reamintiți Pârvan și Iorga, Alecsandri și Eminescu, Zoe-Dumitrescu-Bușulenga, George Călinescu. Ni se aduc însă și alte dovezi ale prețuirii Italiei fraterne: Eminescu și Italia, Nicolae Iorga, Alessandro Balaci (de care vorbeam la început), George Lăzărescu (și el mi-a fost profesor), Elvira Bogdan. Nu în ultimul rând, este prezentată „Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni”, departamentul Moldova, în dialog cu românii din Torino, urmată de interferențe universitare româno-italiene. La fel de interesante sunt și interferențele religioase Vatican – România, dar și contribuțiile „Ligii Culturale Române” la promovarea și dezvoltarea relațiilor dintre România și Italia. Trecut și prezent.

O lucrare densă, de 226 pagini, în care autorul abordează cu curaj o serie de chestiuni, făcând dovada nu doar a profesionalismului și a expertizei în domeniul istoriei, ci și, mai ales, a înaltului și nobilului său patriotism. Ca unul care am studiat nu doar limba și literatura italiană, ci și, mai ales, civilizația și arta italiene, m-am recunoscut în multe din situațiile aici prezentate, împărtășindu-i cu entuziasm punctele de vedere. O lucrare complexă care înglobează o abordare extrem de largă, in extenso, a numeroase puncte așa-zise în litigiu sau în nebuloasa unor interpretări rău-voitoare la adresa neamului nostru. Scriitorul Constantin Gh. Marinescu a răspuns aici comandamentului divin: să se facă lumină ! (fiat lux !) Și, într-adevăr, putem spune că a făcut lumină în multe privințe, permițând adevărului să iasă la iveală.

În 1906, statul italian a făcut cadou României, cu ocazia împlinirii a 25 ani de domnie a Regelui Carol I și a 1800 ani de la cucerirea romană a Daciei, o primă copie a statuii Lupa capitolina, recunoscând astfel implicit, fără a o spune prin cuvinte, că romanii au descins din daci, lupul / lupoaica fiind un simbol suprem pentru daci… așadar, Roma și Imperiul roman au supt de la sânul mamei Dacia… nu mai e nevoie să spunem că Traian era trac de origine dac, iar când pleca în expediție spre Dacia, spunea (lucru consemnat de cronicile vremii) : „mă întorc acasă…”

Și totuși, realitatea de pe teren contrazice bunele raporturi și originea comună a celor două popoare. Astfel, pe zidurile din Neapole au apărut inscripții de genul: „e un lucru bun să omori un român!”

Ajuns la Universita degli studi din Torino, în martie 1998, în loc de bun venit, mi s-a pus în față copia unui articol de o pagină, cu ilustrații, din cotidianul La stampa, cred: scria clar acolo că românii fură tot ce se poate în Piața Centrală a orașului, numită Mercato Reale și vând bunurile furate în curtea Bisericii românești din Torino…

Iată de ce este binevenită cartea domnului acad. Constantin Gh. Marinescu, pe care probabil fiecare român care pleacă în Italia ar trebui să o aibă în bagaje ! Iar Ministerul de Externe al României ar trebui să o traducă fără întârziere în limba italiană, trimițând-o apoi la marile cotidiene italiene, care să fie rugate să publice măcar săptămânal, extrase din această excelentă lucrare.

Cartea domnului acad. Constantin Gh. Marinescu reprezintă, în opinia mea, un „pas” important în istoria relațiilor politico-diplomatice-culturale româno-italiene. Impresionanta documentare și lectura atentă, nuanțat-interpretativă fac din această lucrare o cercetare științifică de valoare, care readuce în circuitul științific un volum impresionant de documente inedite sau mai puțin cunoscute, interne și externe. Maniera de interpretare cu totul originală, frazarea clar-logică și expresivă, stilul sobru şi echilibrat, rigurozitatea ştiinţifică, conforme cu normele universitar-academice, fac din această carte o lucrare de referință pentru domeniile istorie, politică şi relaţii internaţionale, cu benefice accente pe actul de cultură. În ciuda sobrietății și a discursului științifico-argumentativ, lectura este una agreabilă, îmbinând utilul cu plăcutul, fiind extrem de importantă, atât pentru România, cât şi pentru Italia.

Afirm, fără teama de a greși, că lucrarea, odată tradusă, ar trebui trimisă la Vatican – sanctității sale Papa, Președintelui Italiei și Guvernului italian, Academiei italiene și Ministerului învățământului din Italia, pentru a îndrepta răul făcut de ignoranța populară și de presa de scandal din massmedia occidentală. Sper că se va face ceva în acest sens, drept pentru care îl felicit pe autor și-i mulțumesc în numele tuturor românilor adevărați de la noi și de aiurea !

 

Exegeză: prof. univ. dr. Constantin Frosin

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*