Monday , 20 November 2017
Breaking News

Griji, vecinăţi şi riscul imploziei

Smighian Cornel pentru Editorial 2Acum mai nişte ani în urmă, pe vremea când disoluţia disruptivă a Yugoslaviei era în derulare, când încă mai credeam că, uneori, într-un timp sabatic, până şi jurnaliştii ar avea voie să scrie şi cărţi (nu colaje de ştiri şi articole disparate), mă bântuia gândul păcătos de a comite un astfel de demers. Vorba cuiva, parcă, „nu există român care ştie a ceti, care nu ar vrea să şi scrie”, başca convingerea naţională că tot românu’ s-a născut poet. Cartea, mai mult o analiză de geostrategii potenţiale, a riscurilor şi vulnerabilităţilor naţionale, îşi propunea să modeleze zece scenarii posibile dacă nu chiar probabile, prin care România ar putea să dispară ca stat. Astfel de modelări probabil că există, măcar ca studii de impact a celor care îşi propun să gestioneze, printre altele, principiul dominoului, sindromul Stockholm, asimetriile şi excesele parastatistice, reaşezarea sferelor geostrategice de putere şi consecinţele ciocnirii civilizaţiilor, la sfârşitul metaistoriei, scrisă mereu doar de învingători. Evident, din varii motive, dincolo de planul sau proiecţia editorială a lucrării, scriitura cărţii a tot fost amânată, timp în care viaţa evenimenţială de fiecare zi şi realitatea factică în care trăim, au început să bată ficţionalul. Recte, o astfel de lucrare publicată astăzi ar părea mai mult suma relatărilor unui corespondent de război de cursă lungă, trecut de faza debriefing-ului, liber în singurătatea lui să spună în gura mare tot ceea ce are voie să urle cineva bine îmbrăcat într-o cămaşă cu mânecile la spate, într-o cameră izolată fonic.

Cele ce se petrec în interior, în ţară, în primul rând, evaluate rece şi neemoţional, sugereză abrupt că România nu prea mai e chiar un stat, nu prea mai e sigur nici suveran şi nici independent câtuşi de puţin, din nici o perspectivă abordabilă (economic, resurse, energetic, financiar, bancar, militar). Mai trist, că grav e de mult, nici românii nu par a mai fi o naţie, un neam ci doar o populaţie din ce în ce mai polarizată, mai vulnerabilă, mai bolnavă şi mai slab educată, sub- şi mal-nutrită, căreia i se poate face (aproape) orice, cu sau fără perversiuni.

Evenimentele din exteriorul ori proximitatea imediată, sunt de asemenea suficiente motive de îngrijorare, măcar pentru că ar trebui să ştim şi noi ce soartă au pagubele colaterale, poate regretabile dar tot nenorociri. Nenoriciri pe care istoric parcă le-am mai trăit deşi, peste toate, mai suferim de suspecte amnezii când e să vorbim de vreo istorie sinceră a poporului român. În plus, graţie tehnologiilor înalte, nici ce se petrece în vecinătăţile depărtate n-ar trebui să ne fie indiferent, nu doar de teama de a nu deveni şi noi vreun sangeac ori vilayet, ci pentru că nici gubernie nu ar fi prea tentant.

Am recitit recent, setul de directive NKVD distribuite în regim strict secret în iunie 1947, destinat sovietizării ţărilor intrate în sfera de influenţă a Moscovei şi dezinformării strategice a Occidentului, acţiune care continuă şi azi cu succes. Am mai parcurs odată decalogul lingvistului american Avram Noam Chomsky, despre numitele strategii ale diversiunii pe care se bazează orice putere politică în criză de legimitate. Şi mi-am amintit, nu ştiu cum, de ce a fost atât de vînat, şi de Mussolini, şi de Hitler dar şi de Stalin, Curzio Malaparte şi a sa „Tehnică a loviturii de stat”.

Cum îmi spunea un parlamentar, dureros de sincer dar clar, cum că-mi respectă opiniile, că i se par interesante, dar că ar fi preferat să le ţin doar pentru mine…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*