Monday , 20 November 2017
Breaking News

Unirea, ca stare de spirit

Smighian Cornel pentru Editorial 2Când şi când, când resimţim nevoia unui recurs la sinceritate pentru a judeca cu mintea cele ce tot ni s-au întâmplat, pentru a bănui măcar cele ce ni se tot prohodesc a probozeală, nu e rău să mai chibzuim asupra realităţii în care istoria o scriu mereu învingătorii. De regulă, cu sânge! „O istorie sinceră a poporului român” este mult mai descărcată de legendările scolastice ale manualelor, dincolo de clişeele inoculate de tradiţii ori discursurile politice, gripate între demagogie şi frazologie patriotardă.

Despre Unirea mică şi rolul Iaşului şi al Moldovei în determinarea dublei alegeri drept domnitor a colonelului Al. I. Cuza, fost pârcălab al Galaţiului, trăim cu iluzia că totul s-a desfăşurat cam de la sine, într-o atmosferă de entuziasm şi fraternitate. Deşi se mai recunoaşte totuşi, cu jumătate de gură, că Iaşul a avut destule de pierdut odată cu condiţia de capitală. Iaşul, care era mai franţuzit decât Bucureştiul, turcit ori doar mai orientalizat, ar fi trebuit să primească, oarecum la paritate, o serie de instituţii ale noului stat românesc, cutumă pierdută în timp din care se mai păstrează doar uzanţa ca Patriarhul bisericii să provină din fruntea Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei. Nu e de mirare, deci, că tot la Iaşi a existat, dacă nu un adevărat curent antiunionist, cel puţin destul scepticism şi rezerve faţă de emergenţa cu Ţara Românească (şi nu doar cu Muntenia), cel puţin cam tot atât cât a conservat tradiţional Transilvania faţă de vechiul Regat.

Capitala celor trei uniri, oraşul celor şapte coline, urbea pe cale să devină, cât pe-aci, fostă viitoare „European Capital of Culture”, ultimul bastion românesc în timpul primului mare război, nu s-a împăcat nici astăzi cu toate concesiile pe care a trebuit să le facă miticilor de pe malurile Dâmboviţei, fără ca asta să însemne că nativii de Bahlui n-ar avea destule şi proprii păcate. Iaşul, aşa cum este, devine provincial doar atunci când se simte ca atare, fiind altfel în continuare o autentică şi certă capitală, prin tot ceea ce are excepţional, de oferit! Că de primit…

Un om politic destul de lucid recunoştea aproape public că, politic şi geostrategic, pe la Iaşi nu va trece prea curând vreo autostradă, nu va pui impromptu vreo zonă economică liberă ori altă investiţie spectaculoasă, pentru că, asta e, graniţa e încă prea aproape, vecinătăţile încă incomode, trăim încă sub vremuri. Iar dacă orgoliile bahluviote susţin că Iaşul ar mai huzuri oarecum într-un aparent dar oarecare nivel de trai, antrenat mai mult de caracterul universitar al cetăţii, aparenţa este tristă în realitatea sărăciei celei mai paupere regiuni din Uniunea Europeană, Moldova.

În Hora Unirii care se va juca sâmbătă, în jurul statuii Domnitorului Cuza, cel forţat să abdice tot de ai lui, cel adormit la veşnicie în sacralitatea pioasă a bisericii mânăstirii Sf. Trei Ierarhi, în această horă ar trebui să se prindă toţi cei care simt româneşte şi care înţeleg româneşte cât datorează ţara, Iaşului şi Moldovei!

Nasc şi la Moldova oameni…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*