Wednesday , 17 January 2018
Breaking News

Misterul morţii Marelui patriot Mihai Eminescu

eminescu

În ultimile decenii treptat, zi de zi, se adaugă noi elemente şi informaţii, ies la iveală legături pe care anevoie le-am fi descoperit în oficioase ale vremii, prin care publicul larg să poată înţelege mai bine, ce semnifică solicitarea „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”

Supăra enorm adevărul său, de aceea glasul său, unic în concertul politicianismului vremii, trebuia să fie potolit şi apoi stins.

Cum „Viaţa nu se măsoară în numărul de respiraţii ci în numărul momentelor care îţi taie respiraţia!”, aşa pentru Eminescu nu exista adevărul de conjunctură al politicienilor şi al partidelor, ci doar adevărul naţiei româneşti pentru care a trăit şi pentru care a fost sacrificat.

Istoria oficială a vieţii lui Mihai Eminescu a impus un şablon convenabil. Conform acestuia, Eminescu ar fi fost o fiinţă labilă, neadaptată, pierdută în lumea sa de poet şi ar fi murit nebun, bolnav de sifilis şi alcoolic.

Istoria sa reală este însă cu totul alta. Eminescu a fost de fapt un om puternic, de o luciditate excepţională, bine ancorat în realitatea socială şi mai ales politică a vremurilor zbuciumate în care a trăit, un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru unitatea naţională, un ziarist de excepţie, un vizionar, un reformator.

Eminescu a fost declarat nebun şi internat la psihiatrie într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la revendicarea Ardealului şi se angaja să îi anihileze pe toţi cei catalogaţi drept „naţionalişti”, antiaustroungari.

Eminescu nu a acceptat să facă niciun fel de compromisuri, şi de aceea era cel mai periculos dintre ei. El deranja nu doar prin ceea ce scria, ci mai ales prin faptul că desfăşura activităţi de trezire şi promovare a spiritului românesc şi de refacere a Daciei mari.

„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”este mesajul pe care junimistul Petre P. Carp îl transmitea de la Viena mentorului „Junimii”, Titu Maiorescu. În final, comanda va fi executată întocmai de cei din ţară, pe 23 iunie 1883, când Eminescu avea 33 de ani şi se afla în plină efervescenţă creatoare şi, era, totodată, un puternic oponent al acordului secret cu Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania şi Italia), încheiat în cele din urmă pe 18 (30) octombrie 1883.

Reputatul eminescolog, profesorul Nicolae Georgescu, prezintă în ce context a avut loc internarea forţată a lui Eminescu. „Ce voia acest tratat?”, scrie el. „În primul rând, ca România să se orienteze politic spre Austro-Ungaria.. Deci, România nu mai putea să-şi revendice Ardealul.

Tratatul cu Tripla Alianţă le interzice ardelenilor să protesteze în Bucureşti şi oriunde în România, pentru eliberarea Ardealului.

Eminescu, era cel mai incomod. Nu putea fi convins sub nici-o formă să renunţe la ideile şi principiile sale de-a lupta pentru drepturile românilor din Ardeal şi a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari.

Prolifica sa activitate ca jurnalist îl făcea cu atât mai periculos, cu cât ideile sale erau exprimate în ziarul Timpul, transformat în cotidian naţional.

În această publicaţie demascase corupţia politicienilor români şi uriaşele comisioane pe care aceştia le încasaseră din concesionarea căilor ferate. Scrisese despre condiţionările umilitoare impuse României de puterile europene, în schimbul recunoaşterii Independenţei.

În 1880 declanşase o incitantă campanie de presă privind „chestiunea dunăreană”, problemă sensibilă pentru marile puteri europene.

Participase activ la Iaşi la inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare şi citise acolo, în faţa mulţumii, poezia manifest Doina, eveniment ce deranjase foarte mult puterile occidentale.

Chiar în dimineaţa zilei în care avea să fie dus cu forţa la spital, apăruse în „Timpul” un alt articol intitulat „Pentru libertatea presei şi a jurnalistului”, acesta era un protest la adresa încălcării dreptului la liberă exprimare şi demasca măsurile represive luate de guvernul Brătianu împotriva jurnalistului Emil Galli.

Ziua de 28 iunie 1883 este declarată peste timp ca fiind ziua neagră a literaturii române, este ziua în care Ecaterina Szöke Magyarosy (gazda sa, soţia lui Ioan Slavici) îi trimite la orele şase dimineaţa un bilet lui Maiorescu, cerându-i să o scape de Eminescu.

Fiica lui Titu Maiorescu, Livia, îi scrie lui I.. E. Torouţiu despre modul în care era tratat Eminescu la spitalul Şuţu în următorii termeni: „Aş vrea să vă spun că toţi domnii care cercetează mintea lui Eminescu au un mare cusur: ils cherchent midi à 14 heures” (caută miezul zilei la ora 14).

Într-o scrisoare adresată în ianuarie 1887 lui Gheorghe Panu Eminescu, scria: „S-a răspândit prin ziare ştirea că aş fi grav bolnav. Toate aceste zvonuri, lipsite de orice fundament, sunt răspândite poate cu rea credinţă, încât şi dl. C. Mille, într-unul din articolele sale, a găsit motiv de-a vorbi de boala mea pretinsă. Te rog a spune tuturor că se află în deplină eroare şi că afară de suferinţa mea de picioare, nu am absolut nimic. O dezminţire în organul (ziarul) dumitale n-ar strica”.

Nici medicii austrieci nu reuşesc să îşi dea seama deloc de ce boală suferă Eminescu, îl declară sănătos şi recomandă externarea. Nimeni nu are însă interesul să îl readucă în ţară, cu atât mai puţin Maiorescu.

Medicul austriac, Obersteiner, îi cere în repetate rânduri, să îl scoată pe Eminescu din spital, unde nu-şi are locul printre bolnavii psihic. Fişele de observaţie medicală din timpul şederii în sanatoriul austriac dispar într-un mod misterios, pentru a nu distruge mitul nebuniei lui Eminescu.

Eminescu, pe deplin lucid, i se plânge lui Gheorghe Bojeicu de la Cernăuţi, că a fost „internat ca alineat, deşi nu fusese”.

Eminescu trebuia să fie anihilat, trebuia oprit din a mai publica în ziarele vremii studii şi articole antiguvernamentale şi antiaustroungare.

Pe actul său de deces, nu apare semnătura niciunui prieten sau membru al familiei, ci doar amprentele digitale a doi martori analfabeţi din personalul spitalului.

Astăzi se desfăşoară congrese de eminescologie şi îi sunt cunoscute reflecţiile filozofice şi social-economice sau viziunile ştiinţifice. Sunt realizate impresionante exegeze asupra operei literare a poetului cum ar fi Eminescu-gazetarul, Eminescu-revizorul şcolar, Eminescu-bibliotecarul, Eminescu-pedagogul, Eminescu şi educaţia religioasă, Eminescu şi viaţa politică etc. Tot Eminescu a contribuit la formarea conştiinţei naţionale, la dezvoltarea sentimentului naţional, a iubirii de patrie.

Din cele 16 volume ale Operei sale, editate sub îngrijirea lui Perpessicius, după manuscrisele originale, cinci conţin poezii şi alte cinci, articolele publicate de el în perioada 1870-1883 şi 1888-1889. Deşi majoritatea articolelor au fost scrise înainte de aşa-zisa declanşare a nebuniei, unii autori, mai ales alogeni, susţin şi astăzi că ele nu merită să fie citite, întrucât „sunt rodul unei minţi atacate de boală, în căutarea unei bucăţi de pâine”.

„Eminescu n-a ajuns să marcheze politica naţională, deşi este întemeietorul doctrinei naţionale moderne”, scrie Theodor Codreanu în lucrarea „Dubla sacrificare a lui Eminescu”. „Dimpotrivă, opera sa a fost cu grijă separată de structurile de profunzime ale politicii naţionale, opera lui publicistică fiind interzisă total, după al doilea război mondial. Efectele sunt vizibile şi astăzi”.

Alexandru Vlahuţă povestea cum, vizitându-l la sanatoriul doctorului Şuţu, Eminescu i-a povestit „despre un plan al lui de reorganizare socială, la care se gândeşte de mult, o lucrare colosală.”

Gheorghe Panu povesteşte, la rândul său, în „Amintiri de la Junimea” de un sfat pe care Eminescu i l-a dat: „Panule, ştii tu că în lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui…. Tot, tot este un şir neîntrerupt de martiri”. Eminescu a fost unul dintre ei.

„Toate micile mizerii unui suflet chinuit

Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”

(Mihai Eminescu, Scrisoarea I, 1881)

Pe nedrept, poetul Mihai Eminescu este considerat doar un mare patriot român. El este un martir al acestui neam întrucât a luptat pentru emanciparea economică şi intelectuală a întregului popor, pentru realizarea Unirii tuturor românilor din spaţiul de geneză a acestuia, în consecinţă este fără rezerve Eroul Neamului.

Drd. Ionel Pintilii

 

Bibliografie:

  1. Ovidiu Vuia: Misterul morţii lui Eminescu, Ed. Paco, Bucureşti, 1996
  2. Thedor Codreanu: Dubla sacrificare a lui Eminescu, Serafimus Grup, 1999
  3. Nicolae Georgescu: Boala şi moartea lui Eminescu, Criterion,2007

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*